Like this:

Da, azi sunt tristă, melancolică, irascibilă, stresată, dar peste toate… apasă “greu ca pietrele de moară” durerea. Mă doare sufletul, îl simt cum se împarte în bucăţele mici, cum se topeşte, cum se zvârcoleşte ca un peşte pe uscat.
Poate există leac pentru orice, pentru o migrenă sau pentru o durere abdominala, pentru o arsură sau pentru o fractură. Dar, când arde sufletul în mine, arde cu putere, atât de intens încat pot simţi fiecare flacără cum ma seacă pe dinăuntru, când cenuşa fierbinte e împrăştiată de vânt… atunci, atunci ştiu că sunt gol, că nu mai am nimic.
Timpul îşi întinde mrejele şi adună cumva toată cenuşa purtată de vânt prin orizonturi pustii. Apoi, cu dibăcie ţese firele de scrum, dându-le aspectul unei bucăţi de material cârpite de prea multe ori. Şi, cu o ultimă suflare, varsă asupra ei puterea de a renaşte.
Astfel, sufletul meu ia fiinţa din propria cenuşă, se ridică mândru şi voios, ca o Pasăre Phoenix, gata să o ia de la capăt. Dar, cum materialul cârpit rămane întotdeauna cu semne, sufletul meu va avea veşnic cicatrici. Cicatrici care nu mai dor, nu mai ard, nu se mai zvârcolesc, dar care există.